Ce sînt aceste mituri psihologice? Cît de mult ne influențează viața?
Cuprins
- Om ”bun” – om ”rău
- ”Dumnezeu”
- Furia – aspect pozitiv
- ”Lumina” – iluzia cunoașterii
- Empatie – compasiune
- Iubirea – Regina miturilor
- Inocența (Sexul rușinos și murdar)
Omul caută noi modalități de relaxare pentru că cele vechi, dintr-un motiv necunoscut, nu mai dau rezultate, în principal petreceri și vacanțe exotice.
Unii vor ceva în plus, introduc relaxarea în programul zilnic, fac yoga, meditează.
Tot dintr-un motiv ”misterios” efectul meditației și al relaxării pe izopren scade tot mai mult.
– De ce revine mintea rapid la starea cu care e obișnuită, în pofida eforturilor de a o aerisi?
– Din ce e alcătuită această obișnuință și de ce acționează ca un magnet?
…Indiciu: gîndul, ideea.
Cînd o idee se agață de minte și ne obsedează sau enervează, reflexul este să scăpăm de ea. Doar că asta nu se poate, între noi și acele idei fiind o relație mult mai ”intimă” decît am bănui.
– Demitizările nu sînt un proces de separare dintre noi și anumite idei.
Există o legătură intrinsecă ce nu se lasă ușor dezvăluită.
Cît despre credințe, cele mai tenace sînt și cel mai bine ascunse, la vedere, chiar în fața ochilor. Ne întîlnim cu ele la tot pasul, le gîndim și rostim necontenit.
Au devenit mituri de necontestat, le venerăm ca pe coloane sempiterne ale templului normalității. Ți-a plăcut asta?😛
Ca orice iluzie, puterea este căpătată prin iterare. De aceea mentalul colectiv le rulează continuu. The rabbit hole is 🕳 deeper, way deeper…
Om ”bun” - om ”rău”
Odată desprins, separat de focul său interior, omului îi rămîne doar povestea. Captiv poveștii, aceasta devine singura sa avere și realitate.
E tot mai învăluit în această narațiune construită în jurul unui personaj fictiv, ce are o singură direcție – întărirea, autoconvingerea permanentă că acel ”Eu” există.
Astfel pierde contactul și se distanțează tot mai mult de viața reală. Pentru că e o simulare, o interpretare continuă a realității, întîmplările nu sînt deloc plăcute.
Și atunci insul se străduiește să fie (el) cel bun, sperînd astfel că va primi răsplata cuvenită, care îi va face viața mai ușoară.
Doar că Universul funcționează după alte ”legi”, în care virtuțile nu contează (chiar nu), iar asta îl face să se simtă nedreptățit. Se ceartă, răzvrătește împotriva ”Dumnezeului„ din mintea sa, sau îi rămîne fidel, supus pînă la moarte.
Astfel, dorința de a fi bun e o luptă continuă, și unul dintre cele mai credibile mituri.
Cum am devenit convinși că a fi bun e calea către fericire, de ce n-am intervenit și verificat unde duce drumul…vom vedea pe parcurs.
”Dumnezeu”
”Domnul-zeu”, un cuvînt uzat pînă la refuz, fie gratuit sau afectat.
Cînd spui ”Dumnezeu” răspunderea proprie dispare.
Totodată primești instant acceptarea celorlalți. Ești gratificat cu porție triplă de morală, pioșenie și îngăduință.
-John Lennon spunea că ”dumnezeu” e un concept cu care măsurăm suferința.🤔
Cînd John a murit lacrimile au curs șiroaie.
Firesc pentru moment, doar că la atît s-au rezumat: regrete și mai tîrziu nostalgie…pierzînd esența mesajului oricărui profet, sau idol spiritual al unei generații.
Idolatria, pasivitatea și neputința de a trezi în tine ce admiri la altul, derivă din conceptul de ”Dumnezeu”.
Ce rol au superstarurile Isus și Mohamed în dezvoltarea acestui mit, de ce acceptă oamenii religioși un preț tot mai mare pentru credința lor ?…
Furia - aspect pozitiv
Cu ceva efort, rostul și beneficiile furiei pot fi înțelese, însă manifestarea ei creează furtună de fiecare dată.
”Furtună” pentru că îi ia pe sus, coplesește nu doar pe emitent, dar și pe receptor.
Singurul tip de furie cunoscută, pe care o întîlnim, sau credem că putem manifesta, e cea care inundă mintea. Cînd îți taie unul calea și tot el te claxonează.🥊
De aceea, din cauza disconfortului creat, furia este blamată, regretată la unison.
Însă mai este un mod de a o exprima – semi ”conștient”, cu doză de prezență.
Acest mod inedit de a elibera furia fără a fi controlat de ea, sau nu în totalitate, e înconjurat de mister.
– Cum poți face asta?
Nu doar sporadic la terapii, în stări de conștiință modificată, sau prin meditație dinamică, ci singur să ajungi la un grad de fluență al emoțiilor care să permită defulări puternice, spontane sau nu.
Ocazie cu care descoperi, o dată în plus că nu există calități negative, ci totul e util la vremea sa.
E posibil?
Da, și totuși nu e la îndemîna oricui…
”Lumina”- iluzia cunoașterii
Cine nu apreciază un om inteligent și erudit pe deasupra?
Ai ce discuta, îți poți îmbogăți cunoștințele, extinde ”perspectiva”. Dacă e și carismatic, cu atît mai mult îți dorești prezența lui. Poți să-ți faci și un selfie, avantaje multiple.
Și totuși…
Observăm tot mai des, sau se poate observa că oamenilor inteligenți, le lipsește ceva, ceva esențial.
-Nu știu să dea cu pumnul.
glumesc.
Mai ales după trecerea a niște ani, se accentuează seriozitatea care îi însoțește. Carisma începe să scadă, iar prezența odinioară diafană, e tot mai densă. Detașarea se estompează, în timp ce patosul și uneori încordarea se amplifică.
Apare astfel întrebarea: ”de ce intelectualii, oamenii inteligenți se iau tot mai în serios?”
-Nu este cunoașterea, strălucirea care ar trebui să lumineze mintea și să anime spiritul?
…
Acest ”eu știu, eu înțeleg” e articulat deseori cu înverșunare.
Insistența cu care oamenii doresc să înțeleagă lumea în care trăiesc, trece dincolo de dorința firească a curiozității.
Nevoia de a controla apare ca o luptă pentru a stăpîni Realitatea.
E o diferență netă între pasiunea cu care iei la puricat atomii sub microscop, și această pulsiune, însoțită de frustrare atunci cînd înțelegerea sau validarea propriei deșteptăciuni eșuează.
Așa îți dai seama că nu e vorba de curiozitate și plăcerea de a descoperi.
Cînd eșuezi, sau inteligența îți este contestată, apar trăiri intense, doare ca un uppercut. Simți nevoia să-ți oblojești iute imaginea, sau măcar să îi dai înapoi cu empatie, ca să înțeleagă ce simți. 🙂
Așadar, dintr-o nevoie nevăzută, din camera minții lui (da, ne aflăm într-o bulă), omul inteligent caută să controleze și să se convingă că stăpînește și decodează realitatea în întregime.
Vom descoperi originea acestui imperativ și vital: ”eu știu”, și în ce constă golul pe care încearcă să îl acopere.
Empatie - compasiune
Empatia, sora mai mică a iubirii, pune și ea umărul la ținerea drapelului la înălțime.
Manifestăm cu ușurință empatie față de rude, prieteni sau cei care fac parte din același ”club”, dar mult mai greu față de necunoscuți sau cei din clubul ”advers”.
Este de fapt o simpatie interesată, naiv confundată cu empatia.
– Are empatia granițe și condiționări?
Aceeași poveste cu compasiunea: e manifestată către cei cu care avem ceva în comun. Diferența dintre milă și compasiune fiind doar teoretică.
În ambele, suferința e cea care dă senzația ”rezonării”, fie că ne identificăm cu un ”neajutorat”, un cerșetor sau oropsit al sorții.
p.s. E posibil ca lucrurile spuse în aceste descrieri, să apară tranșant, sau cu jumătate de sens.
Asta pentru că nu e loc aici pentru aprofundarea explicațiilor, iar varianta îndulcirii prezentării, nu este atractivă.
Iubirea - Regina miturilor
Aici intrăm pe un tărîm sensibil, foarte sensibil.
Dacă primele două mituri, mai pot fi contestate sau demontate (parțial) de către cei mai curajoși, la iubire lucrurile stau cu totul altfel.
Iubirea e ultimă redută a minții/ego-ului, ultima încercare de a pretinde că viața nu îi este străină.
Competențele nu se împart în mod egal, ele revin majoritar femeii. Ea se simte mai îndreptățită să o ofere, descrie și mai ales clameze.💝
Cu oferitul și descrisul are dreptate. Transferul energetic (dacă e receptionat), căci asta e iubirea – un transfer de energie, atenție (dat de credința-”te plac mult, te accept așa cum ești), este specialitatea femeii.
Atunci cînd oferă energie, susținere unui bărbat, copil, femeile resimt fizic acest flux în corp. Chiar nu fabulează.
Îl pot descrie (ele, nu eu) 🙂 drept o căldură plăcută la nivelul pieptului, mîinilor…
Energia trimisă e asemenea hranei pe care femela o oferă puiului.
În lumea animală iubirea, atașamentul e necesar. La fel și la om, necesar dar nu și suficient.
Însă nu acesta e neajunsul iubirii.
-Iubirea e smoking gun- pistolul fumegînd ce indică că înainte a avut loc o crimă. ”uat?!”😲
Da, fix cum ai auzit.
Nevoia de iubire-atașament nu este un dat, o indispensabilitate vitală.
– La copii apare doar în urma dresajului, a cumințirii.
Poate suna șocant sau absurd să auzi că iubirea este o otravă, dar ”paradoxal”, urmărind comportamentul copiilor vei putea înțelege cu exactitate, de ce e așa.
Iubirea este strîns legată de cumințire, un alt gest ”ticălos” și inconștient, neobservat de majoritatea.
Vei putea recunoaște acest elefant din living.
Nu sînt chiar multe de spus despre ițele din jurul iubirii, doar că e dureros de aflat.
Și aici, ”common sense”-ul e de mare folos.
Inocența (Sexul rușinos și murdar)
Tot John Lennon spunea “We Live In A World Where We Have To Hide To Make Love, While Violence Is Practiced In Broad Daylight.”
”Trăim într-o lume în care trebuie să te ascunzi să faci dragoste, în timp ce violența e practicată în lumina zilei”.
-Aici ne-am depărtat cel mai mult de normalitate.
Rușinea este un furnizor principal de hrană pentru ego. Unde mai pui că e și cea mai joasă vibrație totodată. Alienarea societății actuale e cel mai bine descrisă de atitudinea față de corp și sexualitate.
Sînii sînt cenzurați, vaginul și mai ales penisul considerate obscene. Românii caută cel mai des pe site-urile porno: ”incest” în timp ce se declară în proporție de 95% creștini ortodocși. Amin!
Într-o țară cu mentalitate majoritar religioasă, reprimarea sexuală e trăsătură de neam. Frustrările alimentate de aceasta produc o tensiune generală.
Cîtă violență ar mai exista și cîte războaie, dacă oamenii ar fi lipsiți de psihismele sexuale?
Cît despre conceptul de ”inocență sexuală„, acesta e creat în antiteză cu cel de ”păcătos”, vinovat.
-Cînd cineva apreciază (în mod exagerat) inocența, are o problemă cu ”murdăria”. E o banală nevoie de compensare a unor credințe.
Modul în care sînt crescuți copiii este cheia pentru a înțelege de ce, deocamdată, nu rezultă o atitudine detașată față de sex.
Considerăm sexul rușinos, și apoi ne mirăm sau indignăm că producem pe bandă rulantă generații de oameni frustrați sau perverși.
Fiind un subiect tabu, îl recomand doar celor cu mai puține prejudecăți.
