Nu mă refer la scara nivelurilor de conștiință a lui David R Hawkins, acel binecunoscut tabel (deși pare că și el s-a inspirat de la același Clare W Graves), ci este o abordare mult mai relevantă, exactă și în același timp mai greu de digerat.
Înainte de a explica nivelurile de conștiință, cîteva precizări:
– Zicerea de mai jos nu vizează persoane. Nu discut persoane, ci comportamente.
– Ideile sînt exprimate concentrat. Una singura poate necesita reflecție îndelungată.
– Exprim direct, fără emfază, lipsit de gongorism, și pentru unii, cam tăios.
– iar dacă ce citești aici e scandalos pentru tine, recomand să te oprești și să ignori; ai dreptate, sînt niște aiureli, intenția mea nu e de a strica dispoziția cuiva.
Autoritatea și nevoia unui Părinte.
Trăim într-o realitate mentală (cinematografică), omul fiind un gînd mai mare-identitate compus din gînduri, idei ce au devenit convingeri. Iar el interacționează cu alte identități fictive, ideatice.
Viața omului este subiectivă, totul este supus interpretărilor, crezurilor, chiar și metabolismul e influențat de ce credem, răspunsul la toxicitate, și el.
Acțiunile altora nu sunt simple evenimente sau gesturi neutre; ele capătă semnificație prin filtrul interpretării subiective al celui care le primește. Tot ceea ce vedem sau auzim este analizat, judecat și filtrat printr-un set unic de convingeri, experiențe și sensibilități personale.
Puterea unui cuvânt ofensator nu rezidă în el însuși, ci în măsura în care acesta rezonează cu o convingere profundă. De exemplu, etichetarea cuiva drept „trădător” poate zgudui pe cineva pentru care loialitatea este un principiu fundamental, în timp ce aceeași vorbă poate să nu aibă niciun impact asupra unei persoane care privește relațiile printr-o lentilă mai pragmatică.
Un pumn, dincolo de durerea fizică provoacă o durere psihică, un șoc emoțional mai mic sau mai mare dat de interpretarea care are loc.
Poate fi văzut, de exemplu, ca o confirmare a stării sălbatice a omului ”mulți oameni răi azi”, ca un eșec al educației societății, sau ca o confirmare a unei convingeri personale cum că ”în viață nu există siguranță și ești mereu expus pericolelor”.
Așadar în acest plan mental în care ne aflăm există 3 părinți.
1. Părintele propriu-zis (aspectul psihologic al acestuia)
2. ”Dumnezeu”
3. ”Statul”
Cum au apărut aceste entități, personificări ale Autorității?
,De ce există o Autoritate în plan mental? Nu mă refer la utilitatea ei în planul social, sau religios.
Știu că răspunsul multora este:” pentru că oamenii sînt sălbatici și au nevoie să se teamă”. Aici e strecurată o șopîrlă (de-a lui Toma) logică, poate revin asupra ei mai tîrziu.
– În planul mental în care ne aflăm și activăm e întuneric. Cum vine asta?
Ca într-o sală de cinema unde spațiul în care se derulează povestea este cufundat în întuneric, iar sufletul sau Conștiința (divină) care se proiectează prin Terminal este în stare de adormire.
Atenția minții este captată în întregime de poveste, asta pentru că Subiectul-narațiunea poate exista doar dacă se povestește și ascultă pe sine.
Mintea este ocupată în întregime (”luată ostatic”) fiind pătrunsă de nevoia poveștii (egoului) de a se convinge pe sine că există. Toate evenimentele ce apar în viața cuiva devin automat subiective și completează pe mai departe narațiunea eu-lui.
Iar această autohipnoză în care Vocea vorbește cu sine și se ascultă, dînd crezare gîndurilor pe care tot ea le emite, e ca încapsulare a realității într-o bulă, asemeni unei camere obscure, complicat ? 🙂
Este complicat de imaginat, mai ales atunci cînd Povestitorul nu poate fi întrerupt nici măcar o clipă din auto-povestit, pentru că asta ar dărîma zidurile realității și l-ar cutremura de moarte. Majoritatea oamenilor sînt roboți adînc hipnotizați de propria identitate, încît nici nu concep să își verifice gîndurile înainte de a le bifa/da crezare.
Cum ai putea să îi explici unui cantautor de balade, că valoarea și dujmanii mei constituie o himeră, simple gînduri fictive, ca și existența celui care le dă glas.
Mintea are circuite de protecție și nu va procesa informații care ar putea să o scurtcircuiteze. Însăși ideea de scurtcircuitare/oprire a narațiunii prespune o înțelegere, aceea că nu ești cine credeai. Ca să aibă loc o oprire a filmului (stare de nonmind) e nevoie de un nivel de conștiință ridicat.
Cum ar veni, nu sîntem niște ființe ce penetrăm întunericul cu mințile noastre strălucite, ca niște felinare ce hălăduiesc noaptea prin pădurea sălbatică a mentalităților, no sir…ci sîntem acel întuneric.
Iar acea impresie intelectuală obținută din analiza conceptelor filozofice sau a particulelor subatomice interpretate ca vibrații într-un câmp de șiruri multidimensionale, e doar o lucire palidă de neon învechit, nu Lumină.
Lumina e cea care trezește viața și joaca în tine. Dar asta e iluzia, ”capcana” intelectuală, de disecat pentru altă dată.
Sîntem deci întunericul, Matrixul, Maya nu e în afara noastră, ci noi sîntem aceasta.
O poveste care se întreține și autovalidează, din dorința firească de a exista.
În această bulă, cameră obscură cu ecou redundant, nu e nimeni altcineva decît Vocea.
Ori Vocea, pe lîngă propria iterație, are nevoie să-și explice și dea un sens realității exterioare pe care o observă.
Din moment ce ea nu decide și crează realitatea altora, nici măcar a sa, automat apare Autoritatea.
Egoul nu poate concepe că el e tot o manifestare a Divinului (adormit), că singurul lucru care există e Inteligența Divină care se manifestă și evoluează sub diverse forme, mai mult sau mai puțin conștiinte de sine. Atomii de exemplu, nu știu să răspundă la întrebări, dar știu să se comporte cuantic și să dezvolte energia fabulos.
În cămara narațiunii sale cinematografice, omul e în primul rînd separat de Tot, deci singur, și nici nu e Șeful atotțiitor al Realității.
Cînd singurătatea e miezul tău, și lipsa de sens aferentă singurătății sînt nucleul ”existenței” tale, concluzia logică e că altcineva trage sforile.
Neputința care vine din constatarea că tu nu creezi nici corpul de care dispui, nici nu decizi ce apare în viața ta, duce la apariția conceptului de Autoritate.
Așa apare, plus că e nevoie de ea pentru coeziune socială. Îți mai pune din temeri la adăpost, deci e rentabil să o slujești cu credință.
Acum sîntem pregătiți să înțelegem nivelurile de conștiință.
Spuneam că există 3 figuri parentale în jurul cărora gravitează mințile noastre: părintele, statul și dumnezeu.
La părinți e simplu, sînt zeii noștri cînd sîntem mici, iar în subconștientul majorității, ei rămîn pentru restul vieții templul ce nu îl poți desacraliza.
Chiar dacă am avut niște părinți legați la ochi, care ne-au crescut și tratat cu spatele, îi sunăm de sărbători ca să nu îi dezamăgim, că doar ei ne-au învățat că:”ești copilul meu pînă mori” ?
Abordarea mea diferă de cea a lui Clare W Graves, dar în esență spune același lucru.
Așadar primul nivel din cele semnificative:
Nivelul tradițional (religios)
- În ordine ”crescătoare”, următorul nu e Statul, ci Dumnezeu. Copiii lui au fost crescuți de părinți severi, sau chiar despoți fără mînuși.
Aici lucrurile sînt simple, nu există nuanțe:”m-a bătut, dar m-a făcut om”, adică biciul e calea către omenie.
Stînci și bolovani de abuzuri mentale și fizice s-au prăvălit peste bieții copii.
Nu ar fi îndrăznit neam să iasă din cuvîntul părintelui,… cu dojană, țipete, cu bătaie, dar e Tata, așa ticălos/indiferent/absent etc cum a fost, e Tata/Mama.
Adică putea fi obraznic, uneori îndrăzneau și plăteau îndesat pentru neascultare, dar ce nu puteau/pot nici măcar să viseze este să-și dea jos de pe soclu părintele cu totul. Așa ceva e dincolo de orice închipuire.
Aici, pe nivelul tradițional nu se pune problema să-ți tratezi părintele ca un prieten. Duci mult prea multă autoritate în cîrcă.
Însă acel lucru e posibil pe următorul nivel, incomparabil mai uman ca acesta.
Iar efectul supradozei de autoritate este o frică instalată în adîncurile minții, una care te lipsește de rațiune: prosternări, acatiste, rugi, rugăminți, și multă cumințenie, supunere față de un personaj imaginar cu care nu e bine să te pui rău.
Așadar e imperios necesar să crezi, dacă nu crezi ai încurcat-o, credința te salvează. Ce faci dacă El există și tu nu crezi, adică nu dai cu: ”să trăiți Șefu” Te riști ?, păi nu te riști, că nu se merită! 🙂
Nivelul științific.
Și am ajuns la cel mai încercat nivel din zilele noastre, cel modernist sau științific.
Le moare ”Părintele”și e jale, derută mare printre ei.
Sînt mînați de frică, agitați, nervoși, nu știu pe cine să mai dea vina. Frica vine din alipirea minților lor de ideea de stat de drept, garant al bunăstării și liniștii cetățeanului. Dar ce sînt științificii?
Sînt cei care cred în Atom, în legile lui Newton presărate cu puțină cuantică ca să dea bine la CV, care cred că Pămîntul e rotund…am glumiiit, evident că e rotund, doh! dar e un ”strawman” la care apelează des.
Cum le scuturi lanțurile, atașamentul față de sistem, cum te fac platist, sau haurist, e una din etichetele lor favorite, sau putinist, legionar, conspiraționist.
Platiștii, cei care suspectează planeta că n-ar fi sferă 🤪, și au o fixație probabil pentru șindrilă, paleți și alte forme mari și plate, aparțin nivelului tradițional. Deci cum să crezi că un obiect imens poate fi plat ? Și dacă tot vrei să dibuiești conspirații, nu mai bine te uiți direct la iluzia cuantică a solidității materiei? anyway, revenind.
Ziceam de științifici… Sînt mințile crescute de părinți moderni, ce nu vor să repete greșelile încasate de ei ca și copii. Și atunci se duc în extrema cealaltă, și-și distrug odraslele prin sufocare și refuzul de a-i lăsa să experimenteze și emoții negative. Nu detaliez asta (creșterea copilului) aici.
Însă caracteristica lor de bază este credința (iar ne întîlnim cu credința) în sistem, în statul de drept.
Lumea lor începe și se termină cu democrația, cum ar veni homo sapiens a ajuns la capăt de drum, mai mult nu există, mai departe e doar un eventual conflict nuclear și apoi repetare, din grotă către urnă, și tot așa cît e Soarele pe cer.
Pare absurd, dar științificii chiar asta cred, că omul nu e capabil de mai mult. Dacă le explici că sînt parte activă și întrețin sclavia modernă, automat replica e: ”anarhie”. 🙂
Fix așa, anarhie, adică tot la sistemul cunoscut de ei fac referință. Iar dacă insiști să le explici cum sistemul îi stoarce de vlagă și ar putea să NU facă asta, atunci vin cu cealaltă replică: ”E o utopie”.
Anarhie sau utopie, ceea ce arată exact unde se termină tărîmul lor mental, se încheie cu Civitas Iuris, dincolo e nimic.
Științificii sînt asemeni unei secte, martorii lui Atom, la el se închină, la el și la civismul justițiar, unica variantă de coabitare. Pentru că în viziunea lor omul e un animal politic, care trebuie strunit, nu cu biciul fricii de Dumnezeu, dar cu legi care să mențină viabilă societatea.
Deși psihologia contrazice asta, și explică că pedeapsa doar înrăiește, nu reabilitează, nu vindecă.
De ce sînt așa porniți să-și salveze Părintele-stat, muribund în aceste vremuri, dopat cu exces de putere, abuzuri ca în vremuri dictatoriale? Poate e mai simplu să îi înțelegi dacă ne imaginăm cum ajunge un copil să devină un obedient științific.
Elev silitor, sau premiant, copil preponderent ascultător, are nevoie de aprecierile colegilor, profesorilor, și de validarea părinților. De asta e cuminte și face totul corect. Face totul corect de mic pînă la pensie, iar pe la 40 devine sinonim cu un rictus plastifiatus, e tot mai serios, trădat de o privire încordată, adesea tristă.
Parcurge conștiincios drumul de la copilărie către nimic, înscriindu-se disciplinat pe culoarele trasate de societate.
Dacă societatea validează de exemplu paradigma alopată- acea halucinare cu iz științific, de sorginte religioasă în care corpul e supus unui război interior între ”bine” și ”rău” ( unde activează o entitate malefică-virus), iar dacă nu se întîmplă aceasta, atunci pur și simplu s-a defectat – … ei bine științificul va deveni furios să afle că tu îi contești convingerea.
Prim și ultim reflex va fi hulirea ta, el nu pune la îndoială, doar susține ce e oficial, și se enervează dacă e contrazis.
De ce face asta ?…Intuiești că de ceva se teme, ce să fie oare?
Pe un fund de baltă,
Patru ochi privește
Ce să este oare?
Este două pește.
E mai mulți pește, și mai mulți ochi care privește cu scepticism, se cheamă mentalul colectiv, iar excluderea din el îl sperie rău pe obedientul științific. De asta nu îndrăznește să grăiește ce colectivul nu aprobă, înregimentarea e solidă la acest nivel de conștiință.
Vezi cît de greu se urnesc msm-iștii azi din fidelitatea educată față de ”poporul ales”, sau cît de greu înțeleg că statul a devenit disfuncțional, și e căpușat de interese corporatiste.
Și am ajuns la ultimul, dar nu cel din urmă 🙂 , mai e încă unul după cel spiritual, dar acolo e cam gol. Deci
Nivelul postmodernist-spiritual
Cine sînt spiritualii, ce trăsături îi caracterizează, și în cine cred ?
Tot pe bază de credință e și acest nivel. Crede și nu cerceta.
Spiritualitatea e un fel de religie upgradată științific, aceleași trăsături și superstiții camuflate în obiceiuri și tradiții, unii chiar combină ritualurile creștine cu cele tibetane, probabil din dorința de a avea un meniu combinat de pizza cu ananas, cu dublu efect gustativ și protecție 24 de ore împotriva mirosurilor neplăcute.
Mirosuri date de același întuneric mucegăit al egoului – adevărata identitate, și totodată sursa neajunsurilor.
În nivelul spiritual coafura rezistă, problema persistă, se poate vedea ușor că nici spiritualii nu au liniște, pentru că sînt tot un ego, unul mai subțire, dar cu aceleași probleme ce rezultă dintr-o existență imaginară, cu unic scop necesar – autoîntreținerea propriei narațiuni.
Însă dacă nu le scuturi atașamentele față de tehnicile obținerii de bine (meditația și altele), ai parte de cei mai open-minded indivizi, prezențe plăcute, minți neîmbibate de morală creștină, de rușine. Cei mai cool dintre cele 3 niveluri.
Spiritualii sînt lipsiți de morală creștină, de rușine
- Ei sînt de fapt dovada grăitoare că se poate și fără morală, că rezultatul pe care ea îl pretinde-armonia relațională se obține, culmea, din absența ei. Ironic, sau poate deranjant de ironic pentru cei ce cred în benefiicile moralei azi, prezența moralei indică un emoțional răvășit și încărcat de durere, și un risc crescut de a vărsa acea durere pe cei din jur.
Și nu doar de morală sînt liberi, dar și de cealaltă dogmă a apartenenței la Părintele-stat, ca unică soluție de coabitare.
De fapt cînd crezi că statul de drept e unica variantă de înțelegere între semeni, tot la necesitatea biciului apelezi.
- ** Aici e un aspect interesant, asupra căruia merită reflectat:
– Cînd un individ are mentalul doldora de credințe, rușine, morală, el și manifestă (asupra lui sau a altora) violența, agresivitatea dată tocmai de această povară.
Și tot el va crede și susține că altfel nu se poate, decît cu biciul, proiectînd starea sa emoțională, asupra altora.
Practic cei care susțin că oamenii nu pot fi buni decît de frica de Dumnezeu, sau de lege, se dau de gol, vorbesc despre mintea și frustrările lor.
Morala este de fapt un crez și o stare de fapt care se argumentează prin ea însăși, o eroare logică tautologică, nu o realitate colectivă.
Acum înțelegi de ce spiritualii, sînt deschiși la minte, liberi de stat, de dogma științifică.
Cu ei se poate discuta lejer, mai ales dacă sînt pe nivelul de sus, adică aproape de a părăsi nivelul.
Însă tot ei sînt serioși, încremeniți în ritualuri și povestiri ale experiențelor trăite, nu sînt deloc party-people, nu merge să faci un chef sau o petrecere deocheată, sînt prea evoluați pentru asta.
Ăsta e un aspect important, poziția în cadru nivelului, și mai e unul.
Chiar dacă nivelurile sînt ierarhice, științificii pot să vadă caraghiosul din nivelul superior-spiritual, chiar dacă îl văd de sub el, identifică corect trăsături ipocrite. La fel cum oamenii pot să vadă defectele altora, dacă nu seamănă cu ale lor.
Adică fiecare în nebunia, hipnoza lui e capabil totuși să perceapă abaterea de la normal. Nu la el, dar la altul, ceea ce e fain.
Iar aspectul de care începusem să zic e că în funcție de unde te plasezi, și reacțiile sînt diferite.
Cineva care e la mijlocul nivelului științific va fi foarte deranjat de contestarea crezurilor sale, și devine mai relaxat pe măsură ce se apropie de marginea superioară.
Ieșirea durează uneori o viață, unii, de fapt majoritatea încheie viața pe același nivel pe care au început-o, cel tradițional de exemplu se parcurge greu, fiind cel mai dens dintre cele 3 descrise.
Dacă tradiționaliștii cred în Domnul zeu, științificii în zeul atom și în Părintele-stat, ei bine, spiritualii cred și ei în ceva, în Maeștri. 🙃
Ei sînt idolii de necontestat, ei și tehnica (meditația) lor de atingere a fericirii.
Motivul pentru care se uită cu ochii largi, și un zîmbet umed de cățel ascultător e pentru că primesc ceva la schimb-amăgiri.
Maestrul le livrează cea mai importantă minciună, dătătoare de speranță-”Tu nu ești egoul, ai un ego”, ești o ființă conștientă, și dacă faci ce spun, te vei centra și viața va fi un huzur pe cîmpiile elizee.
Cum să reziști la așa ofertă ? Tu nu ești egoul, ești viu, exiști, iar necazurile tale vin din neatenție, 🙂 nu ai gîndit tu realitatea cum trebuie ca să realizezi că suferința e inutilă. Dar acum că ai aflat, phooa, să vezi nebunie și extaz ce te așteaptă!
Deci suferința vine din faptul că nu te-ai contemplat, nu te-ai observat suficient, citez: ”Daca vrei sa intrerupi ciclurile astea repetitive, suferinta, insatisfacție, neajunsuri, e necesar doar să te contemplezi pe tine insuti”.
Deci bolnavii terminali, cei care stau să-și ia zilele, care se tăvălesc în chinuri fizice, psihice, ei bine, nu știu că pot să nu mai sufere. Dacă ar întîlni maestrul potrivit, s-ar centra și observa pe sine, ar trăi în prezent, s-ar vindeca și n-ar mai suferi drame, depresii și tot chinul.
Fix asta vei auzi de la spirituali, de fapt ei nu știu ce e suferința (și nici rostul ei).
Cînd vine iadul peste tine ți se spulberă toate impresiile că ești conștient și una cu Universul. Și pentru că n-au cunoscut suferința psihică intensă, dar nu înțeleg nici transformarea care se petrece cu egoul în urma acesteia.
(știu un contraexemplu, cînd un spiritual a suferit mult dar a revenit la gașca de unde a încercat să plece, de frică desigur).
Deci chiar dacă a trecut prin mari chinuri, se poate să nu fi fost suficient pentru acel ego pentru a fi subțiat.
Dacă nu s-a întîmplat asta, atunci a rămas tot în această paradigmă, a căutării de soluții, de împlinire și liniștire prin tehnici.
De fapt nu maeștrii sînt lucrul de care se atașează, ci amăgirea că vor reuși să găsească soluția de mai bine. Nu e musai să-și aleagă un guru pentru asta, se pot amăgi și singuri, practicînd meditația, observatul, statul în prezent, sau alte metode de a fi mai bine decît ești.
Cum spuneam, spiritualii sînt destul de relaxați în confruntarea de idei de tot felul, asta pînă nu se așază în lotus și începe seriozitatea.
Fiind cele mai evoluate Conștiințe nu votează, pricep că sistemul trebuie înlocuit, nu îi plîng de milă, nu se panichează, că lumea pe care o știm va dispărea.
*- E chiar fascinant să vezi ce de diferite sînt reacțiile lor, față de ale științificilor cînd e vorba de a accepta transformările prin care trece societatea.
Diferențele dintre nivelurile de conștiință
Pe măsură ce scriam articolul ăsta, mă gîndeam că poate fi una dintre cele mai nesuferite scrieri, greu de digerat. Cine vrea să afle de ierarhii, într-o perioadă grea pentru mulți?
De ce ai vrea să vrei să afli că deasupra ta mai e un nivel, două sau chiar 3 de conștiință, ce am înnebunit ?
-”Nu, tati, sîntem toți egali, ieu sînt o persoană cu suflet bun, așa că nu mă compara pe mine cu sataniștii ăia globaliști. Dumnezeu știe mai bine cum cîntărește sufletele”.
Iar homo științificus, cel care se închină la atom, zice: ”Da, bro, dar eu am un business și o poziție socială, tu nici n-ai îndrăznit să-ți riști mălaiul lunar, așa că mai slăbește-mă cu ierarhia ta”.
N-am epuizat detaliile fiecărui nivel, urmează o completare, ar mai fi de spus că în tabăra ”tradițională”, nivelul de dependență față de ”părinte” este net mai pronunțat. Atașamentul față de Părintele-Dumnezeu e unul adînc, extrem de dificil de rupt într-o singură viață.
După cum poți vedea, ierarhia dă grețuri și migrene. De asta Clare W Graves nu este o somitate recunoscută în psihologie, precum Jung.
Inspirația și parte din informații sînt din acest episod: https://www.youtube.com/watch?v=vy-l5ni-Vws
În încheiere cîteva lucruri despre aceste antipatice niveluri de conștiință, oricît de mult ar deranja un aspect e clar pentru toată lumea:
- nu toți gîndim la fel, dar în același timp unii din noi au mintea mult mai aerisită de convingeri. Au crezuri mai puține de care sînt atașați incomparabil mai puțin.
- Nu rămînem la fel, evoluția continuă. Ca să negi evoluția ar trebui să fii teribil de arogant, vecin cu nebunia.
Ia pentru exemplu un boschetar amărît de la țară, plin de convingeri victimizatoare și micime, ei bine și el într-o zi va fi deținătorul unei afaceri, sau a unei platforme pentru schimbul de idei și dezbateri- think tank hub.
Iar celălalt aspect, că unii dintre noi sîntem mult mai goi de crezuri decît alții (ego subțiat) arată ierarhia nivelurilor de conștiință.
Cu cît urci mai sus, cu atît persoana e mai deschisă, aerisită la minte, mai puțin serioasă, sau agresivă.
Deci vestea mai puțin bună e că nu sîntem toți la fel, iar cea bună este că vom fi…liberi toți, dar nu în viața asta, ci atunci cînd va fi posibil.
Inteligența divină se ocupă de evoluția ”noastră”, a egoului, chiar dacă pare că avem și noi ceva de zis, nu avem, e doar o iluzie.
