Cumințirea, cea care derivă din ”minunații”, de fapt siniștrii 7 ani de acasă, încă este văzută ca ceva normal, în realitate fiind un proces minuțios și extrem de nociv prin care copilului îi este distrusă mintea și anihilat spiritul.
Cuprins:
Spuneam în principala descriere (cea de la butonul ”yes”) că site-ul are un aspect inedit. Prezintă, descrie în premieră veriga omisă (ascunsă) din devenirea noastră ”matură”.
Acest aspect este determinant pentru felul în care va decurge și vom experimenta, simți viața, dincolo de copilărie.
Noi azi doar constatăm discrepanța flagrantă dintre energia, spiritul unui copil și al unui adult, fără să ne întrebăm cum s-a ajuns aici.
-”Cine a intervenit, cum și de ce?”.
Am intrat în dulapul lui Narnia copii, și am ieșit din el niște ani mai tîrziu, adulți serioși și deconectați de … Tot?!
Aceste întrebări lipsesc nu doar din preocuparea societății, dar și din abordarea psihologiei.
E un mister, și totodată năucitor felul in care ne facem (în grup) că plouă, și că nu știm cum ne-a înghițit această deplorabilă stare, de perpetuu nevoiași tulburați.
În schimb ne împresoară o nostalgie aproape lacrimogenă, de fiecare dată cînd ne amintim de copilărie.🛷
Ei bine, primul pas în această ”transformare” l-au făcut părinții, în deosebi mamele (din nou, iubirea), ele avînd o legătură mai strînsă cu copilul.
După care au preluat ștafeta : grădinița, școala mai ales, familia, anturajul, prietenii. Fiecare din aceștia au acționat automat, inconștient, predînd ce au primit la rîndul lor- neviața.
Despre ce ”pas” e vorba?
Ei bine, unul crucial – ruperea de Viață.
Cumințirea este lupul în blană de oaie, aspectul cel mai ”ticălos”(ghilimele, pentru că e un gest nesocotit, inconștient) din creșterea copilului, care apare drept ceva firesc.
Domolirea energiei, simultan cu anestezierea spiritului prin înfrîngerea repetată a voinței, au efecte dezastruoase asupra minții de copil.
– Efectele cumințirii pot fi înțelese, dar mai ales observate în sclipirea din ochi care începe să pălească rapid.
E mult și dureros de procesat, pentru că implică recunoașterea ”crimei”, aceasta fiind abil ascunsă de parenting.
E un întreg tablou de observat și ”înțeles”, mai bine zis, de dedus.
Căci nu putem vedea pivnița în care activăm, însă resimțim din plin efectele.
Respirăm adînc dacă ne-am aricit, și în încheiere mai aflăm că…
De asemeni, e inutil să ne concentrăm pe acuzarea vinovaților, sau să ne punem cenușă în cap recunoscînd ”greșeala”.
*Etapele hulirii, mărturisirii și defulării sînt firești inițial, după care se cer depășite.
Deci nu se pune problema să schimbi ura față de guvernul mondial, masoni , iluminatti cu ura față de părinți. 🙂
Cumințirea prin educație (Școala)
Prin ’90 ascultam des Pink Floyd, The wall, pentru că-mi plăcea cum sună și dibuiam ceva din ideile lor.
Între timp mesajul, situația e tot mai stringentă, și nu e vorba doar de o atitudine severă: ”Hey, teacher, leave them kids alone!”.
E mult mai grav de atît !
– În marasmul actual părinții, lumea se agită să reformeze școala.
Iau în vizor lucruri grave, ce-i drept: inspectorii (dinozaurii) școlari, birocrația numirilor pe post, salarii mici, pregătire pe măsură, relicva medievală – religia, meditațiile, programa învechită, iscusința dascălului, fondul clasei, etc, toate sînt ”All in all you’re just another brick in the wall”.
– Doar că acestea nici măcar nu ating miezul problemei.
Orbirea maselor e totală, abia 10% dacă pot înțelege ce face cu adevărat școala minții copilului.
Cum distruge școala mintea copilului.
Școala e un malaxor de suflete pentru că distruge lucrul vital din copil – Joaca.
Cel puțin trei lucruri grave se petrec în sistemul de educație.
1. este serios afectată curiozitatea, plăcerea de a cunoaște, descoperi.
2. gîndirea critică e descurajată
3. i se inculcă sentimentul de teamă și respect față de Autoritate, și adiacent, actul de impunere a voinței: ”because I say so ”.
Entuziasmul cunoașterii, curiozitatea, pasiunea sînt manifestări ale unui spirit jucăuș.
Stingînd Joaca, toate celelalte dispar treptat.
Cînd îl forțezi să învețe un subiect, doar pentru că ți se pare esențial, și crezi că nu poate fi un adult funcțional dacă nu știe trigonometrie, ei bine, prin forțare mintea i se va închide.
Cu atît mai mult, cu cît subiectul e mai departe de interesele lui.
Azi puțin, mîine puțin, forțat să învețe și ce nu-i place, în mintea lui se adîncește o concluzie – că nu e văzut, înțeles, că nu contează – îți poți imagina trăirea asta, să vezi că adulții te folosesc ca pe un obiect, nu doar profesorii, dar și părinții??
Dacă îl pui și să memoreze, în loc să analizeze critic informația livrată, practic îl îndrepți către prostire.
Oricît ai manipula copilul (vezi situația din Finlanda), și încerca să îl convingi că nu tu îi impui, ci el alege din paleta standard de materii, rezultanta va fi tot o forțare, și mintea va reacționa, se va opune.
Cum bine mi-a explicat o prietenă din domeniu, în Finlanda, considerată vîrf de lance în educație, impunerea este subtilă, perversă. I se dă falsa impresie că programa e flexibilă, și că poate alege, și pe lîngă asta i se impune un barem, deci tot un fel de notare, doar că, din nou, îl lasă pe copil să-și stabilească el singur baremul.
Unii nu pricep nici ticăloșia notării, darămite celelalte abuzuri.
– Uniformizarea, programa, impunerea autorității produc răni adînci. Nimeni nu iese viu din școală, nu are cum.
E o teribilă stoarcere de neuroni pentru a găsi soluția perfectă pentru a determina copiii să învețe, să fie curioși.
Iar dacă ți se pare că Finlanda e soluția, sau cea prezentată de Colceag sau Oana Moraru, ei bine, ți se pare.
p.s. am să povestesc într-una din scrieri despre o scenă la care un renumit specialist, considerat cel mai avangardist, aflat în studio, asista pasibil la o scena (proiectată pe TV) cu un abuz asupra unui copil din…ține-te bine, tocmai din strălucitul model al Finlandei.
De ce am menționat exemplul ăsta?
E atîta beznă printre cele mai ”luminate” minți. Ken Robinson de exemplu caută soluții luînd cîte o calitate – curiozitatea, dar fără să se întrebe:” de unde 🐈🐈⬛ vine aceasta?!”
*Cum vrei să stimulezi o calitate, aplicînd mecanic niște tehnici scornite de alt confuzat?
Știi de ce nu se întreabă?
Pentru că adulții habar nu au ce sînt copiii, nu știu ce îi animă, nu știu ce îi ține vii, ce îi motivează.
Nimic.
Ahhhr, aud chemarea revoluției: ”Ocupați gările, ardeți manualele, eliberați cîinii, dați școlile cu untură!”
🦹♂
Parenting - cumințirea în creșterea copilului
Dacă școala e un malaxor de suflete, ei bine, ea doar continuă sufocarea deja începută.
Părinții, în inconștiența lor, dau mai departe ce au primit – neviața. Diferă doar măsura în care o fac.
Am dresat cîini cîțiva ani, și observam cu mirare cît de bine seamănă modul în care sînt crescuți copiii, cu felul în care disciplinăm cîinii.
Chiar mi se părea că copiii pot fi struniți (pe atunci credeam în soluții) folosind metode din disciplina canină.
Țin minte că evitam să fac această comparație în discuțiile cu părinții 🙂.
Un lucru e clar – la început, ambii debordează de energie. Și nu trebuie să fii vreun specialist ca să simți licărirea din ochii copiilor, mai ales a celor mici.
Ce au făcut părinții cu acel neastîmpăr?
Ce au știut mai bine, l-au distrus !
Cum, și mai ales de ce, vom vedea pe parcurs.
Ținutul de mînă e unul din gesturile maxim de toxice, alături de altele, gesturi complet ignorate.
– Dacă ar putea, oamenii ar pune și delfinii în lesă, ca apoi să le declare iubire nețărmurită.
Parentingul de azi e la un nivel de indolență și ignoranță vomitiv.
Cît despre ”specialiștii” în vogă: ”chiori în țara orbilor”.
Iar părinții,… dacă ar realiza ce au făcut copiilor, le-ar colapsa mințile în remușcare.
Validarea cumințirii - Societatea și prietenii
Și ajungem la alți doi stîlpi ai egoului.
Prietenii sînt binevoitori, gata oricînd să-ți ofere umărul, și valideze durerea prin care treci.
Un gest frumos și util, mai ales în momente de crize.
Iar în rest, toxic!
Mintea omului e obișnuită să perceapă emoțional, în alb-negru. Poate fi nedumerită:”cum adică prietenii sînt și buni și toxici?”.
– Da. În principal, scopul prieteniilor nu este ca să te scoți din iluzie, din suferință, ci să supraviețuiești în ea (de reflectat). E un instict firesc.
Către final situația se schimbă.
– Tot omul se roagă de ”Dumnezeu„ să nu îl mai chinuie, iar de prieteni se folosește cu același scop, al menținerii confortului.
Iar cum planul acesta terestru, nu e sat fără cîini, la un moment dat individul începe să caute mai puțin cîrjele și paleativele, și să se dumirească de ce totuși Inteligența Divină acționează împotriva lui*.
Da, așa cum ai auzit, Universul acționează împotriva noastră, de parcă n-ar fi evident pentru mulți dintre noi.
Doar că deocamdată nu putem digera asta.
Iar ”împotrivă” nu înseamnă că ne vrea răul, ci caută să ne destructureze pe bucăți, adică fără să ne ducă dincolo de pragul nebuniei. E singurul mod de a trata/aborda egoul.
Societatea …sînt tot niște prieteni, dar altfel structurați. E tot o Voce a aceleiași Cetăți (mentalul colectiv) în care unii se simt confortabil, iar alții încep să nu mai știe încotro e mai bine.
Cu, sau fără ”rău”?
