Conceptul de Dumnezeu vs sacralitatea dumnezeirii
”God is a concept by which we measure our pain”.
O afirmație atît de sinceră, dar și greu de admis.
Oamenii iau de bune concepte pe care tot ei le-au inventat. E suficient să treacă foarte mult timp ca acestea să devină sfinte, exact așa. 🙂
Dacă o credință este suficient de răspîndită și veche, atunci e un adevăr.
De ce facem asta?
”Dumnezeu” e cel mai folosit și tocit cuvînt, probabil la paritate cu ”iubirea”, și niciodată lipsit de încărcătură emoțională. Cînd spui ”Dumnezeu” ai o apăsare, un fior, o ușurare, ceva trebuie să ai. Și pe chip se vede o urmă de ipocrizie, dacă te uiți atent, oamenii cînd se prefac, să nu zic ”prostesc”, privesc de obicei în jos, adoptă o mină teatrală, căutînd să impresioneze. 🙂
E incomod să spui direct ce te doare, ca să devină clar ce speri să obții prin rostirea acestui nume, așa că mai bine storci o picătură de emoție?
E gratis, lumea nu se prinde, o fac toți, deci bagă mare!
Apropo, omul azi manifestă tone de bullshit, de vrăjeală, și el știe cînd acea vrăjeală riscă să fie depistată, e atent și nu dramatizează prea des, sau prea mult cu interlocutorul nepotrivit. Subconștientul e șmecher și extrem de inteligent, nu te pui cu el.
în stare de ”Întuneric/semiîntuneric” el e șeful, iar tu un biet subaltern.
Și e naiv să crezi că dacă ai trecut prin niște transformări care ți se par radicale, poți să preiei frîiele și să iei deciziile dorite de tine….tu fiind cine, avînd ce interese, nevoi ? 🙂 Tot la id- la identitate ajungi (asta rămîne pentru altă zicere).
Sînt curios, pentru cîți „dumnezeu” este un termen religios, o plăsmuire a unor nevoi ancestrale, precum singurătatea și dorința de a-și explica și controla fenomenele naturale, și pentru cîți este o realitate încărcată de sacralitate, sentimente profunde și așteptări adânc înrădăcinate în credințe neclintite.
Care o mai fi raportul între cele două, …să le spunem tabere?
Ideea de divinitate, conceptul de dumnezeu a devenit refugiul din calea solitudinii omului primitiv, care avea nevoie să creadă în cineva mai mare decît el, într-un Părinte ocrotitor.
Da, singurătatea, cu derivatul ei neîmplinirea face necesară apariția conceptului de ”Dumnezeu”. Nu o poți rezolva/ dizolva oricît ai încerca, poți doar fugi de ea prin diverse moduri:
– te poți refugia în lectură, sau într-un gest mental de amorțire a gîndurilor, care e tot o forțare.
– să te înconjori de lume, sau de ”făcut” una alta, să te ții ocupat.
Dar să transcenzi singurătatea, e imposibil.
De ce?
Pentru că noi sîntem expresia ei.
Egoul= singurătate.
Identitatea = singurătate, separare.
”God is a concept by which we measure our pain”.
-Dumnezeu e un concept cu care ne măsurăm durerea, durerea singurătății.
Un exemplu la întîmplare, Jordan Peterson e tot mai tensionat, încordat, și surpriză, la un moment dat și-a schimbat discursul într-un religios. Așa fac toți, cînd nu mai pot strigă la ceva, ce tot de om e inventat.
Ce inconvenient apare dacă admiți că pur și simplu te simți singur? Nu cumva ți se ia dreptul de a învinovăți pe cineva, în mod subtil?
Noi credem că e normal să te simți singur: ”oameni sîntem„.
Însă cînd îl aduci pe ”Domnul zeu” în ecuație, el devine responsabil pentru durerea ta, și te resemnezi.
Așa e viața – asta e, Dumnezeu știe de ce e așa!
E și cumva amuzantă, dacă o privești cu detașare, dar și dureroasă această abreacție iterativă.
— Eliberezi un oftat prelung, și pleci mai departe cu sacul în spinare.
Poți altfel, poți să o iei pe alt drum?
Oricît ai fi de bogat sau bine văzut, validat de alții, sacul din cîrcă te va îndoi.
Singurătatea și insatisfacția erodează.
Pe cine erodează?
Pe cine trebuie, ca să … în final -Libertate.
