(revizuit)
Sau cumințirea – sfîrșitul copilăriei
Osho, un cunoscut guru al secolului trecut, se referea la ”societate„ ca fiind entitatea care ne subjugă. În mare așa este, doar că societatea nu e ceva separat, suntem chiar noi.
Sistemul a ajuns în faza de autofagie, colapsează sub propria greutate, incompetență. Atenția maselor este ”aspirată” către exterior, pentru ca indivizii să își vadă armele cu care pînă acum s-au războit pe ascuns:
– Identitățile.
___________________________
Ce este identitatea ?
De la naștere fiecare părinte transmite copilului, o identitate preluată de la părinții lui. Copilul nu o cere, nu îi trebuie. Încearcă cît poate s-o respingă, nefiind ceva natural.
Însă e convins, prin dresaj (continuu), să se conformeze modului ”adult” de a se raporta la lume.
Trebuie făcută diferența dintre identitate și individualitate.
E ușor de înțeles asta cînd ne referim la copil. Dacă cumințirea, dresajul n-a început, sau nu e vizibil afectat de acesta, copilul e viu în întregime, și cînd e viu ce face?
Nu, nu stă în lotus, nu meditează, ci se joacă.
Cu tot ce apare în fața lui, se joacă fără să se atașeze de ”jucării”, și fără să se supere cînd o jucărie, să zicem că i se ia, el caută alta, important e să fie lăsat să se joace în continuare.
Astfel copilul este axat pe a face, nu pe a fi, el interacționează spontan, curios și entuziasmat, cu tot ce vede.
Desigur că înțelege din primele săptămîni de viață, unde se termină corpul lui, și că individualitatea sa e distinctă de a altora, doar că nu e preocupat de sine, identitatea neocupînd un loc important în mintea și preocupările sale.
E mult prea savuroasă joaca și oricum nu ar avea de ce să-și pună întrebări despre existența sa. 🙂 Identitatea, egoul apar, pot apărea chiar din primele luni de viață, dar modul în care se întîmplă e fascinant de-a dreptul.
Cam pe la 2,3 ani apare acel ego, și treptat substituie copilul, dar nu intrăm acum în acest subiect.(va apărea curînd)
Cum se produce cumințirea ?
Cumințirea nu se face ușor, pentru a implementa copilului o identitate, e nevoie de perseverență, și se obține cu un sacrificiu imens… Părinții se bucură că au obținut un copil cuminte, care nu îi mai sîcîie atît, însă ce s-a pierdut în copil este incomensurabil, și factura va veni în curînd tot părinților, vom vedea cum.
Ca să capete o identitate, copilul trebuie separat de sinele lui autentic -Viața, cel de care spuneam că relaționează spontan cu mediul, fără interpretări personale, judecăți de valoare, singurul focus este pe a se juca și descoperi prin joacă noul tărîm în care a aterizat.
Viața care se manifestă prin Joacă. Cît este Foc VIU – o expresie potrivită energiei sale psiho-mentale , nu se poate lipi nici o identitate de acesta. Atît timp cît se joacă …neîntrerupt, nestingherit, va păstra bucuria vieții intactă.
Însă părintele știe ”instinctiv” cum trebuie să acționeze în sensul domolirii focului. Și atunci ce face?
– Îl cumințește-.
Cu scuza că astfel îl pregătește pentru Societate, că doar nu vrea să aibă un ”neadaptat”, nu ?
„Ce o să zică lumea?!”, ”Mă faci de rîs!”. Astfel stinge văpaia din el pentru totdeauna.
– Ce face cumințirea, cum ”ucide” ea spiritul ?
Joaca este cheia, și ea scade treptat, de la an la an.
Pentru copil, joaca înseamnă bucurie, iar bucuria și celelalte emoții sunt lăsate să circule liber. Însă părintele nu suportă manifestarea liberă a emoțiilor. Țipetele, chiotele sunt o invitație la joacă, la viață.
Adultul fiind deja cumințit, domolit, nemaiștiind cum se simte spiritul viu, percepe doar niște sunete stridente și eventual un ecou îndepărtat al unor vremuri de mult apuse.
Ai văzut cum răspund adulții cînd le vin în minte amintiri, scene din copiărie: datul cu sania pe derdeluș sau joaca în țărînă ?
Regretă toți în cor. Asta pentru că nu mai simt în ei nici urmă din acel foc viu, care erau cîndva.
Focul este ”acolo”, nu în ei, dar în anticameră, în Uriașul (Conștiința) care doarme…
Doarme și visează. Iar visul lui este alcătuit din munți de gînduri, devenite identitate-ego.
Visul și-ar dori să fie viu, real să capete acea sclipire în privire, zîmbet și neastîmpăr.
Doar că acestea sînt ale celui care acum doarme, nu ale lui..🤨 El e tocmai efectul adormirii, deci incompatibil cu acele stări.
Tot ce poate face e să caute soluții surogat: Zumba, paint ball, sky/scuba diving, meditații, drumeții, wind surfing, yoga, swing, alcool, etc 😊…pentru a primi bună dispoziție.
Doar că cerșetorului i se dau doar frimituri.
O imagine cultivată de-a lungul vieții, un rol poate deveni viu? Poate un personaj să se smulgă de pe pînza de ecran? , mai degrabă invers 🙂 .
– Revenind la procedeul cumințirii – o groaznică otravă.
Inconștiența parentingului.
Adultul, deranjat de aceste invitații la joc, își manipulează copilul oferindu-i afecțiune și recompense de tot felul, atunci cînd este ascultător, cuminte…
Dar nejucîndu-se cu acesta non stop, limitînd tot mai mult joaca, îl face pe copil să se adapteze pas cu pas, la climatul artificial, rigid construit de părinți și societate.
Creează din el un ”obedient tradițional” sau un ”științific”, oricum un obedient*.
Părintele se joacă cînd are timp, și nici atunci nu e total în asta, la grădiniță joaca începe deja să fie limitată.
iar în primii ani de școală e limitată drastic…la final rămîne doar o palidă licărire din acel foc care era cu cîțiva ani în urmă.
Poate te gîndești că sunt unele excepții, unde copiii, frații, fiind mulți și într-o casă sau curte unde se pot zbengui cît e ziua de mare, acolo joaca nu e îngrădită.
Nu e chiar așa, în mediul rural autoritatea e sfîntă. (E deja în sufletele care au ales să vină în mediul rural pentru această experiență pe Pămînt). Da, nu doar părinții ni-i alegem, ci și locul. (oricum nu aspectul asta e important aici.)
Apar deci, din ce în ce mai multe momente în care copiii trebuie să fie serioși.
-Sunt luați ușor: întîi la masă, cînd sunt îmbrăcați, spălați, apoi trebuie să fie respectuoși, să salute adulții care intră în casă, și tot așa…
*(de reținut)- Copiii văd și că adulții din jurul lor nu se joacă între ei, și înțeleg că acesta este modelul de urmat.
Le mimează comportamentul și asociază seriozitatea cu siguranța pe care aceștia le-o conferă.
*Copilul mimează cu atît mai tare, cu atît nevoia sa de acceptare, crește.
Societatea te vrea ”uniform”
Un alt pas înainte e atunci cînd începe școala, din primele zile se reia și accentuează dresajul, cumințirea:
-sunt așezați în bănci, nevoiți să își reprime energia, respectînd orarul. (scopul inițial al școlii și educaței a fost de a pregăti unități de lucru pentru industrie).
– învață acum să respecte noua autoritate, față de care se cred inferiori, pentru aceasta pare că stabilește regulile ”jocului” (nu joacei).
– învață că viața e grea, pentru că sunt forțați să învețe lucruri care nu le plac.
– învață să se supună procesului de predare și profesorului.
Nu sunt încurajați să gîndească liber, să pună totul la îndoială,
– gîndirea critică este sancționată, greșeala este sancționată- altă deprindere toxică cu efecte dramatice pentru tot restul vieții.
– învață să se valorizeze prin exterior, să depindă de aprecierile altora, care nu este altceva decît o condamnare la sclavie emoțională.
– învață să îi judece și desconsidere pe cei care nu pot, nu vor să învețe ce nu îi atrage. Notele sunt cele care fac asta. Părinții de cele mai multe ori se mută în tabăra (adversă) opresoare, trădîndu-și copilul și se uită la notele luate, în loc să le explice că pentru ei, acestea nu au nici o valoare.
– programa, teste standardizate, temele pentru acasă, meditațiile, examenele.
– Cumințirea are ca rezultat final, Seriozitatea
Toate aceste otrăvuri sunt administrate zilnic în mintea lui, în timp ce JOACA este redusă progresiv.
Școala, acest malaxor de suflete, are un randament în uciderea spiritului, de aproape 100%.
Și toți acești pași se fac prin o educație ”modernă”, atentă.
Dacă a mai rămas ceva în urma acestui proces industrial de uniformizare, societatea, anturajul, au grijă să condamne (pentru a corecta) ceea ce este sclipitor, plin de viață și neserios, deci DIFERIT de restul.
▶În momentul în care cumințenia s-a instalat, divorțul dintre el și nucleul ființei lui, s-a produs.
Astfel apare în loc, o IDENTITATE… cu care el se obișnuiește și pe care o apără cu prețul vieții dacă e nevoie.
▶Iar azi, adulții care nu mai știu ce-i cu ei, se trezesc agățați de aceste etichete care au înlocuit ființa.
Atunci cînd identitatea e atacată, însăși ”existența” este pusă în pericol, acea existență imaginară, dar reală pentru cel ce-o trăiește.
(Veșmîntul care acoperă ființa, frumos și totuși inexact, descris în ”Lo sfidante”.)
Identitățile ne divid
Apărîndu-și identitățile, ajung astăzi să se lupte între ei:
Creștinii se urăsc cu ateii, patrioții și tradiționaliștii cu progresiștii.
Liberali vs democrați, maneliști vs intelectuali, ș.a.
Revenind la CUMINȚIRE, cuminte, acum poate înțelegi de ce acest cuvînt nu are un echivalent (identic) în alte limbi și culturi, mai ”zdravene”, cu mai puțină jale ca a noastră.
P.s. Dacă ești părinte (sau profesor), nu are rost să te simți vinovat că ai stins spiritul din copilul tău, asta se întîmplă de mii de ani. Oricum prima etapă a recunoașterii este vinovăția, regretul, părerea de rău.
Mergînd mai departe, pe drumul vindecării, spre final putem spune că toate ”relele„ au avut rostul lor, deși e drum lung pînă acolo.
Acum începe finalul acestei etape lungi de amorțire a umanității.
Ce e dincolo, poți afla doar după ce gazul egoului-persoanei-omului s-a consumat complet.
Sau dacă crezi că poți prin meditație, înseamnă că ai nevoie de meditație, ca să …
Exact, iluziile se cer consumate!
Acum sună un pic diferit: ”mînca-l-ar mama de băiat cuminte!” ?
🙂
p.s. ăsta e scopul site-ului, nu să irit persoane scandalizate de cele citite.
De asta pe aceia îi rog, ”opriți lectura, vă enervați degeaba”, sau poate nu.
aici https://www.facebook.com/profile.php?id=61556927284280 pagina de Facebook, poți vedea cînd apar articole noi, sau prin butonul abonare, din dreapta articolelor.








Nu va cunosc, va răspund aici in urma acelui comentariu de pe facebook (copiii nu ne apartin), asa am ajuns la acest articol.
Am redistribuit acea postare mai mult pentru ca sunt destui oameni pe lumea asta care chiar cred ca dacă au copii, aceștia sunt proprietatea lor. Pe principiul „eu te-am făcut, eu te omor”.
Nu am luat personal ceea ce ați comentat deoarece nu consider ca ma încadrez acolo. Eu inot împotriva curentului de ani de zile.
Referitor la acest articol, da, sunt de aceeasi parere. Cumințenia stinge lumina din copii, aia pe care o avem toți când ne nastem.
Ca idee, ai mei copii se joaca ore întregi unul cu celelalt și mi-am dat seama ca e tot ce trebuie și au nevoie. În ciuda tuturor „binevoitorilor” care sunt realmente îngrijorați de soarta lor și de ce „se va alege de ei”.
(prefer să mă adresez la pertu, sper că nu te deranjează)
Mamele care sînt profund atașate de rolul lor, nu au cum să nu ia personal aceste aspecte, pentru că ele vizează rolul și implicita orbire a sa.
Cînd ești prins în rol nu vezi copilul, ci doar rolul.
Pare o contradicție ce spun, că unele vor spune:”da, dar obiectul este bunăstarea copilului”.
Obiectul este îndeplinirea rolului cu brio-pentru a fi validați de cei din jur.
Altfel am ști, percepe pe bază de ce funcționează copilul.
Uite, Raluca, poți pune întrebarea asta cunoscuților sau celor din online.
”pe bază de ce funcționează un copil, ce îl ține viu, adică vioi, cu poftă de viață, și ce combate sau diminuează vioiciunea?”
Să vezi ce răspund imensa majoritate.
Eventual poți să revii cu acele răspunsuri.
Am citit cu interes articolul si, la final, mi-am pus urmatoarea intrebare: cum ar arata o societate sau macar o comunitate in care niciun individ nu a fost „cumintit”? Incerc sa-mi imaginez si nu reusesc sa conturez niciun tablou. Oare nu ar mai exista ceea ce numim noi azi derapaje de comportament? Relatiile dintre indivizi ar fi perfecte? Ceva imi scapa, dar nu stiu ce. Poate sunt prea in varsta (55) si am cunoscut prea mult timp acest tip de societate incat nu ma ajuta nici macar imaginatia…
Așa este, o societate în care indivizii nu sînt cumințiți, nu are nici un reper în lumea de azi, e ceva total diferit.
Noi funcționăm individualist, chiar dacă avem capacitatea (hardware) pentru cooperare.
Asta se întîmplă pentru că la vîrsta de obicei, de 2,3 ani copilul este substituit de ego (prin dresaj).
În locul lui apare, să zicem o ”entitate” nevoiașă, o identitate alcătuită mental (voi explica asta într-un articol)
Cred că va apărea cam în 20,30 de ani, și va fi prima oară în Europa, în nord.
Îmi place că vrei să-ți imaginezi asta, de asta nu vreau să-ți stric plăcerea descoperirii.
Deci, eu aș porni de la ce diferențiază net lumea adulților de cea a copiilor (cînd zic copii, mă refer la cei vii, sau aproape vii).
Ei se joacă, iar adulții mentalizează. Și mai fac o chestie adulții- consumă non stop, consumă emoțional: alimente, relații-atenția altora, experiențe, alcool, excursii, sex, deveniri, dezvoltări personale.
Deci nu vor mai căuta să devoreze emoții, îți poți da seama ce vor face în lipsa acestei goane, a lui care pe care.
Hai, ca poate mintea a perceput si „inteles” cate ceva din articol. Nu vreau sa spun ca nu am fost niciodata de partea „cuminteniei”, ar insemna sa spun ca nu am fost dresata niciodata si nu este adevarat.
Intr o mare masura, am fost o „rebela”, si asta dupa ce am experimentat trairea durerii „neiubirii, neacceptarii si nonvalorizarea” din partea parintilor si a sistemului, chiar si dupa conformarea la „reguli”, adica si dupa ce m am lasat cumintita. Cu timpul, am perceput ca aceasta rebeliune este de fapt un strigat de ajutor gen: „hei, ma vezi? Sunt aici si vreau sa ma vezi, sa exist, sa ma iubesti”.. nevoie venita din uciderea vietii din mine si programarea ca daca esti „cuminte” doar atunci contezi. Si ce sa vezi, mi am dat seama ca suntem cu totii niste zombi.. si cu ego ul ranit, am purces in cautarea „linistii interioare” 🤣 ce gluma!
Am facut 3 copii doar din nevoia disperata de a simti ca „sunt iubita” si ca am o valoare: sunt MAMA, sunt si eu cineva, contez pentru o fiinta… s au mai adaugat 3 zombi in lume..
S a pastrat in mine cumva o doza de viata si o licarire de a o mari si a o trai, insa „corpul durere” fiind intretinut de inconstienta, preia conducerea de cele mai multe ori.
Am fost oarecum libera de carapacea dura si stransa a cuminteniei doar la tara, la bunici, acolo unde frica de sistem a mamei, nu interfera. Spatiul de manifestare al joacei era mai mare si neatins cumva de balaurii stapaniti de sistem.
Insa si aici exista frica de sistem, de biserica mai ales. Existau asa da, asa nu. Insa acolo am simtit VIATA, nu in sanul familiei directe.
Well, si cum mintea e in continua galagie, ACUM, dar ACUM „vreau” o SOLUTIE 🤣🤣🤣
Cum sa pastrez viata in mine? In fată? Ce si cum fac cu scoala pe care este obligata sa o urmeze?
Stiu, ar fi fost o solutie sa o pot scoate din sistem, hone schooling este una dintre variantele actuale, insa eu insami nu mi am permis sa pot iesi din sistem, nu sunt libera si creativa asa cum mi as dori, „nu mi permit” aceste taxe, nu pot face banii necesari unui trai liber. Ma rog, astea sunt limitarile impuse tot de mine.. cum ies din aceasta programare?
Ce am de facut, ce actiune pe care nu mi permit sa o accesez in acest moment?
Multumesc pentru claritate si insistenta🤗😋😍🔥
Felul în care percepem realitatea este foarte diferit de la un individ la altul, despre asta nu prea se vorbește, pentru că dacă s-ar vorbi s-ar constata că aceste diferențe uriașe de viziune, de paradigme arată o ierarhizare.
Iar ierarhizare sună ca naiba, mai ales cînd ai deasupra ta, unul sau mai multe niveluri de Conștiință.
Pe nivelul de conștiință-postmodernist, alias ”spiritual” realitatea începe să fie înțeleasă în profunzime, nu mai percepem ca ”științificii” niște atomi veniți de nicăieri, ci detectăm o inteligență codată, ”introdusă” în materie.
Doar că cel care observă asta e tot egoul. El e cel care crede că e ființă vie, deși fiecare respirație și gest al său arată contrariul.
O identitate poate fi vreodată bine, din moment ce fiecare minut trebuie consumat pentru a valida propria existență iluzorie??
Egoul este o voce, un cumul ideatic, o bulă de idei care există doar pentru că se ascultă și crede pe sine.
___________________________
În fiecare paragraf al tău există dedublare, ”mintea mea”, ”egoul meu”, introducerea făcută mai sus a fost pentru a descrie motivele dedublării.
Asta nu înseamnă că acum vei înțelege că nu exiști și că vei vedea lumea altfel, dar pentru moment poți să-ți imaginezi cum stau lucrurile.
Așadar.
Te întrebi ce poți face să fii bine și cum să păstrezi viața din tine.
Egoul nu conține viață, el doar folosește energia mentală și fizică pentru a se întreține.
Sigur că între un ego și altul e diferență uriașă, cum spuneam chiar la început, dar viața e incompatibilă cu identitatea, cu egoul.
Deci nu ai ce face, poți doar să faci ce făceai pînă acum și Universul prin Șeful tău va continua să scoată din tine, din Terminal (ego) acele frici din care este alcătuit.
Fricile ies, adică suferim, și prin suferință se înlocuiește o variantă întunecată a egoului, cu alta mai puțin întunecată, …și aici mai e ceva, de la un punct încolo începi să te dumirești că nu exiști de fapt, că ești doar un vis al cuiva.
Tu ești visul, nu cel care visează, cum în mod comod și plăcut tot încearcă egoul spiritual să se convingă. 🙂
__________
Deci nu ai ce face, suferi și pe parcurs vezi ce se mai întîmplă.
Însă copilul cel mic, cu el se pot face lucruri prin eliberare emoțională, joacă cît mai multă, și cam asta în principal.
Și emoțiile negative, aici greșesc imensa majoritatea a părinților, îi feresc de aceste emoții, de la ”frig” la supărări, drame, etc.
Dar ținta finală e Libertatea, ori azi pentru cei mai mulți dintre noi, Libertatea echivalează cu dispariția noastră, a egoului, de asta nu căutăm libertate, ci ”iubire”.
Iubirea e pansament pentru ego, ”zombie„ cum ai zis tu.
Iubirea e un sedativ, o anesteziere a spiritului.
E modul prin care egoul se face util.
🤗🤗🤗