Cînd visezi și dormi adînc, nu știi că ești visul.
Dumnezeul adormit se exprimă prin om…prin cel care crede că există și că deține un ego.
Postările din acest site sînt incomode, sau foarte incomode, de asta recomand a fi ignorate în cazul unei enervări nenegociabile.
Lumea în care trăim nu este asemeni unui vas de ciorbă, cu toate aromele disponibile tuturor, ci este o stivă de cd-uri grupate ierarhic, pe niveluri.
Cu cît nivelul este mai jos, cu atît deranjarea e mai mare, pînă în pragul în care mintea nu ar face face unei scuturări atît de intense, și atunci ecranează, ocolește sensul celor spuse- adică nu va înțelege ce prostii spun aici.
Nivelul științific e cel mai încercat zilele astea, le moare ”Părintele”, iar ei sînt debusolați, frustrați, agitați, chiar nu e ușor…voi reveni asupra acestei idei în nivelurile de Conștiință.
Revenind pe subiect: Unica realitate e cea reflectată de ecranul minții și procesată tot de aceasta – Visul se urmărește și crede pe sine.
Iar dumnezeul adormit, doarme, dar și coordonează id-ul, persoana.
Omul de fapt este o identitate creată din trecut, din poveștile petrecute.
-Nu poate realiza că e vis, o închipuire.
(postările se completează între ele, de asta unele aspecte nu sînt detaliate).
-Vede că are un corp, o minte înzestrată și divin de complexă, și atunci ce își zice: ”trebuie că exist, dacă am o inimă care bate într-un corp pe care îl simt, atunci sînt viu”.
Doar că modul în care percepe realitatea îl dă de gol.
- Tot ce vede, e dincolo de lentilele sale, separat de sine.
- Iar pe partea de simțire, pe persoană fizică, avem de a face cu emoții grosiere, de tîrg comunal, de genul:
– Hîc-Ahhh!-ul satisfăcut după o gură de bere rece, aproape că nu mai contează roboțeala zilnică.
Mai adaugi și icnetele de rîs ale unei glume de terasă, aproape amuzante, și o.ma.gad-ul urban, mai mult sau mai puțin autentic al diverselor momente, pe scurt, o înșiruire de clipe stoarse de emoții, ce pare că a umplut golul zilei.
La care se adaugă, ca specific neaoș/balcanic, reversul, gama de stări joase: boceli, regrete, nostalgii sau păreri de rău.
Cam astea sînt variantele, încercările Visului de a simula viața.
În principal emoții rachetă, iar pentru unii, auummm-uri tibetane în șezut.
Poate, dacă ajungem sus pe munte, pe o pajiște cu soare cald și miresme de gălbenele, acolo să obținem un moment de recreație.
După care pedalăm la loc, pentru a reveni la viteza rotiței de hamster obișnuită.
Din asta e alcătuită ziua: momente (kodak) deosebite – o mîngîiere, vorbă sau băutură, mîncare bună, după care inevitabilul:”gata, pauza capul la fund”.
– O goană teribilă, zi lumină, în căutare de senzații tari, sau măcar plăcute, așa arată normalul.
Colegiul psihologilor din România încearcă, dacă nu crezi.
Individul are nevoie să se convingă că e viu,
prezent, dar și că e important, special, raportîndu-se la o serie de evenimente, interpretate personal: ”nu mă cunoști, nu știi cine sint eu, nu știi prin ce am trecut”.
Care trecut, fiind singura avere, o consideră esențială.
— Nevoia de a fi respectat, vine din necesitatea validării imaginii de către alții.
Starea de bună dispoziție, detașare, Joacă, vioiciune, Joacă sînt văzute ca fiind stări ce alternează cu cele de apatie, sau chiar tristețe.
Egoul știe că nu poate simula prea mult, ceva ce nu este. Prea multă bună dispoziție, îl epuizează.
Există un moment în care simți că te ia pe sus Joaca, cînd lanțurile se înmoaie, topesc. Da, chiar se întîmplă asta.
Ca un dans care te face să uiți de tine…vei vedea că la un moment dat simți să te oprești, și să revii la ….
La ce ? 🙂
La tine, la ceea ce ești, desigur. Ego-persona.
În căști am acum sonorul de la Mark Rebillet face o dj-eală live, în stradă.
Mulțimea pare că se bucură de muzică, dar nimeni nu dansează. Cîte unul se mai clatină, dar cam atît.
Iar cînd se aprinde văpaia, nu stă prea mult, că noi știm că se dansează doar la concerte și/sau în weekend, nu? Cu porția, fără să exagerăm.
Și eu cînd dansez prin oraș, pe unde îmi vine, nu prea intră lumea în vibe. Mai cîte un zîmbet, în rest capul plecat și browsing.
Nu judec, ci semnalez. Nu pot să zic că mă încîntă situația asta, dar nici nu mă mai oftică, aia e.
- Treaba e că în om (cei maturi) nu e viața, ci doar un vis al Ei. La fel cum în ceilalți operează alte vise, fiecare vis alcătuit din propriul trecut.
Poți deduce asta din neliniștea permanentă care ne caracterizează. Orice am face, niciodată nu sîntem satisfăcuți, nu ajungem la un final, al zbaterii, al consumului. Niciodată.
Hmm, oare de ce?
E firesc de altfel, fiind o visare, o închipuire, cum să fii împlinit?
Visul e o voce care vorbește neîncetat cu ea însăși.
Dacă n-ar mai povesti, povestea n-ar mai fi.
Dacă nu am mai interoga (realitatea), ne-am plictisi și amărî prea tare. Așa că cine are chef și poate, o contestă.
Și între timp visăm și consumăm…non stop, că e deschis.
🙂
